Consideratii asupra bataliei de la Cotul Donului - general de armata Petre Dumitrescu
Dupa patrunderea sovietica la sud de Don, in zona Serafimovici, comandamanetul german a impins spre Don cu cea mai mare graba unitatile romane ce soseau pe calea ferata.
Debarcarea unitatilor noastre a avut loc intre 8 august (Divizia 13 infanterie) si 2 octombrie (Divizia 7 infanterie) in zona Stalino-Volnovaha, Mariupol, la inceput cu un debut slab (Divizia 13 in 15 zile), ajungand in septembrie la sosiri masive (4-5 zile o divizie).
Marsul din zona de debarcare pana la Donet a fost organizat de Esalonul inaintat al MCG Roman (Rostov) iar de aici la front de catre Esalonul inaintat al Armatei 3, trimis la Morozovsk inca de la 3 septembrie pentru a pregati din timp conditiuni mai bune de iernare, de instalarea trupelor si de executarea marsurilor de la Donet la front.
In acest timp. Comandamentul Armatei 3 a continuat sa conduca operatiile din Cuban, pana la cucerirea Novorosiiskului.
Urgenta introducerii diviziilor romane pe front a impus ca marsul de 600 de kilometri sa fie executat:
- in ritmul cel mai rapid, neasteptandu-se concentrarea unitatilor si formatiunilor diviziilor si fara posibilitatea antrenarii treptate a trupelor si animalelor;
- cu o hrana insuficienta pentru oameni si cai, fata de eforturile mari si prelungite cerute unitatilor;
-intr-o regiune saraca, cu drumuri naturale si cantonamente insuficiente.
Nici chiar regimentelor nu li s-a ingaduit sa se adune inainte de a incepe marsul spre zona de operatiuni. Citez cazul unui batalion din Regimentul 9 Dorobanti, debarcat la 9 septembrie, care nu a putut ajunge regimentul sau decat la 22 septembrie, dupa aproape 350 km de mars. Se poate usor intelege in ce conditiuni grele s-a executat acest mars.
Diviziile puse sub comanda Armatei 3 veneau direct din tara, ele luasera parte la Batalia Odessei, dupa care fusesera retrase pentru reorganizare si refacere. Dispuneau numai de 6 batalioane infanterie (cate 2 batalioane in loc de 3, de fiecare regiment), un batalion de cercetare, doua regimente de artilerie a cate 6 baterii, un batalion pionieri, un escadron cavalerie, unitati anticar (6 piese mijlocii de divizie), trasmisiuni, politie, precum si formatiunile normale de servicii.
Trebuie sa subliniem ca diviziile noastre au dispus la Don de o forta mai redusa de infanterie (6 batalioane in loc de 9), dar de o proportie satisfacatoare in artilerie, de insuficiente mijloace radio si mai ales de mijloace foarte reduse de auto-trasport, fata de distantele considerabile dintre caile ferate si front etc.
Armamentul anticar al regimentelor de infanterie era de un calibru prea mic, total ineficace fata de noul tanc sovietic [T-34 n.n.] cu care am avut de luptat la Don. Minele anticar trebuiau sa ne fie livrate de comandamentul german; ele ni s-au pus la dispozitie prea tarziu si in cantitati insuficiente.
Trupele noastre nu erau echipate pentru a face fata climei aspre din estul Rusiei. Mantaua scurta si necaptusita suficient, pantalonii nevatuiti, izmenele scurte ca si bocancii prea mici au contribuit ca trupele sa fie slabite fiziceste si din cauza frigului (in afara de alimentatia saraca). Foarte multe pierderi din cauza degeraturilor puteau fi evitate daca trupele noastre ar fi avut echipament bun de iarna.
Echipamentul de hartie german, ca si cel imblanit trimis din tara (caciuli, cojoace) au sost in cea mai mare parte prea tarziu, dupa batalie.
Conditiile in care am luat comanda trupelor romane din Cotul Donului. La 16 septembrie, terminand operatiile cu care fusesem insarcinat in Kuban, am deplasat comandamentul armatei mai intai la Rostov, apoi la Kamensk, de unde puteam urmari mai de aproape conditiile in care se executau marsurile unitatilor noastre.
La Morozovsk nu ne-am putut instala pentru a urmari mai bine angajarea unitatilor romane decat la 1 octombrie cand cu mare greutate am obtinut localurile ce ne erau destinate.
Catre finele lunii august pe cand ma gaseam inca in Caucaz, fiind instiintat ca in curand comandamentul Armatei 3 va primi un sector de aparare pe Don, intre Suhoi Donet si Kletskaia, am intocmit si inaintat la M.C.G. un proiect de intrebuintare a fortelor ce ne erau destinate.
In acest proiect s-a socotit ca apararea urma sa se faca chiar pe Don, la obstacol, si ca vom dispune de 9 divizii de infanterie. Am aratat mai sus ca in realitate frontul germano-italian pe care l-am luat in primire nu se gasea la obstacol si ca nu am dispus decat de 8 divizii infanterie deoarece Divizia 20 Infanterie de la Stalingrad nu a fost facuta disponibila si nu a fost pusa niciodata la dispozitia armatei.
La acesta data batalia pentru Stalingrad nu luase inca aspectul de maxima inclestare; comandamentul german era convins ca va izbuti sa puna neintarzaiat mana pe acest pivot de manevra de capitala importanta strategica. Intr-adevar, la Stalingrad trebuia sa se gaseasca nu varful aventurat a unei inaintari in sageata - asa cum se va gasi la 18 noiembrie - ci un umar solid al stapanirii Cotului Volgai.
Dar chiar si in acest din urma caz, o analiza cat de sumara a conditiunilor startegice ale frontului dintre Voronej si Stalingrad invedera posibilitatea unui efort principal sovietic in zona repartizata Armatei 3, pe directia generala Rostov. Cucerirea Rostovului ducea la taierea tuturor comunicatiilor terestre cu fronturile Caucazului si Volgai (Stalingrad si Calmucia), spulberand astfel toate rezultatele campaniei germane din vara anului 1942.
Armata a scos in evidenta acest pericol si a cerut sa ni se incredinteze un front proportional cu mijloacele noastre ce ne-ar fi dat posibilitatea de a pastra suficiente forte in rezerva mai ales pe directia Serafimovici-Rostov.
Adevarata situatie a frontului italo-german am aflat-o pentru prima data de la esalonul inaintat al Armatei (trimis inca de la 3 septembrie la Morozovsk), care a cunoscut-o cu ocazia prezentarii sale la Armata 6 germana:
- batalia de la Stalingrad lua din ce in ce mai mult proportii considerabile, ambii adversari concentrand aici forte foarte importante;
- frontul ce ne era destinat prezenta mai multe capete de pod la sud de Don.
Ajuns la 17 septembrie la Rostov, grija mea de capetenie s-a concentrat asupra a doua probleme capitale:
- reducerea capului de pod inamic de la sud de Don;
- introducerea in front a diviziilor romane dupa ideile operative propuse de Armata 3 prin proiectul sus mentionat, ce capatase aprobarea maresalului Antonescu, in calitatea sa de viitor comandant al Grupului de armate "Don".
a) Reducerea capului de pod sovietic de la sud de Don, care avea o dezvoltare frontala de peste 70 km (aproape jumatate din frontul armatei) si o adancime care atingea pe valea Tutkan 25 km, era imperios necesara deoarece:
- permitea concentrarea la sud de Don a unor forte puternice sovietice, usurand declansarea unei ofensive de mari proportii;
- permitea atacuri concentrice in cleste din intrandurile Kletskaia si Balsoi in contra centrului si dreptei Armatei 3;
- lasa in stapanire sovietica cele mai bune observatoare din zona;
- ne lipsea de avantajele pe care le-ar fi prezentat stapanirea inaltimilor de la sud de Don si de obstacolul foarte important, contra infanteriei si in special a tancurilor, format de acest fluviu;
- lungirea frontului cu mai mult de 20 km, rapindu-ne astfel posibilitatea de a avea rezerve mai mari;
- lasa in stapanirea adversarului acoperirile formate de satele si palcurile de pomi de pe malul sudic al Donului.
Armata 6 germana, constienta si ea de inconvenientele ce rezultau din existenta capului de pod sovietic la sud de Don, proiectase executarea la 22 septembrie a unui atac germano-italian pentru reducerea lui. Cartierul general german (OKH) nu a aprobat acesta operatie pe motiv ca nu o poate sprijini cu aviatia si blindatele necesare, absorbite de batalia de la Stalingrad.
Staruintele ce am depus pe langa Grupul de armate "B" de a executa reducerea capului de pod Serafimovici, folosind si primele divizii romane ce soseau pe front, asa cum aprobase maresalul Antonescu, nu au avut mai mult succes. O propunere facuta mai tarziu, dupa luarea frontului in primire (16 octombrie, raportul nr 36312/1942) pentru ameliorarea in proportii mai modeste a traseului frontului nostru nu a fost, nici ea, aprobata de comandamentul superior german.
Armata intentiona sa profite de faptul ca trupele sovietice nu aveau organizatii pe inaltimile din fata intrandului de la Balsoi [Blinov, in documentele germane n.n] acoperite numai de avanposturi slabe, in scopul de a micsora adancimea intrandului sovietic si a putea astfel apara in mai bune conditii cele doua cote care formau umerii pungii (cotele 220,0 la est si 228,0 la vest).
S-a subliniat in propunerea nostra ca "cu cat se lasa timpul sa treaca, conditiile de succes vor fi mult mai grele", adaugandu-se ca acest atac ar constitui "singurul mijloc eficace de a cunoaste realitatea asupra adevaratelor mijloace ale trupelor sovietice din fata noastra" deoarece fortele sovietice deveneau din ce in ce mai tari si mai agresive.
b) Repartizarea pentru diviziile romane a unor sectoare in proportie cu capacitatea lor operativa. Armata 3 a urmarit de la inceput sa realizeze un dispozitiv care sa satisfaca cat mai mult posibil dezideratul de a incredinta diviziilor noastre un front in raport cu capacitatea lor operativa si de a se asigura rezervele necesare.
Dealtfel si instructiunile Marelui Cartier General Roman prevedeau acest deziderat:
Debarcarea unitatilor noastre a avut loc intre 8 august (Divizia 13 infanterie) si 2 octombrie (Divizia 7 infanterie) in zona Stalino-Volnovaha, Mariupol, la inceput cu un debut slab (Divizia 13 in 15 zile), ajungand in septembrie la sosiri masive (4-5 zile o divizie).
Marsul din zona de debarcare pana la Donet a fost organizat de Esalonul inaintat al MCG Roman (Rostov) iar de aici la front de catre Esalonul inaintat al Armatei 3, trimis la Morozovsk inca de la 3 septembrie pentru a pregati din timp conditiuni mai bune de iernare, de instalarea trupelor si de executarea marsurilor de la Donet la front.
In acest timp. Comandamentul Armatei 3 a continuat sa conduca operatiile din Cuban, pana la cucerirea Novorosiiskului.
Urgenta introducerii diviziilor romane pe front a impus ca marsul de 600 de kilometri sa fie executat:
- in ritmul cel mai rapid, neasteptandu-se concentrarea unitatilor si formatiunilor diviziilor si fara posibilitatea antrenarii treptate a trupelor si animalelor;
- cu o hrana insuficienta pentru oameni si cai, fata de eforturile mari si prelungite cerute unitatilor;
-intr-o regiune saraca, cu drumuri naturale si cantonamente insuficiente.
Nici chiar regimentelor nu li s-a ingaduit sa se adune inainte de a incepe marsul spre zona de operatiuni. Citez cazul unui batalion din Regimentul 9 Dorobanti, debarcat la 9 septembrie, care nu a putut ajunge regimentul sau decat la 22 septembrie, dupa aproape 350 km de mars. Se poate usor intelege in ce conditiuni grele s-a executat acest mars.
Diviziile puse sub comanda Armatei 3 veneau direct din tara, ele luasera parte la Batalia Odessei, dupa care fusesera retrase pentru reorganizare si refacere. Dispuneau numai de 6 batalioane infanterie (cate 2 batalioane in loc de 3, de fiecare regiment), un batalion de cercetare, doua regimente de artilerie a cate 6 baterii, un batalion pionieri, un escadron cavalerie, unitati anticar (6 piese mijlocii de divizie), trasmisiuni, politie, precum si formatiunile normale de servicii.
Trebuie sa subliniem ca diviziile noastre au dispus la Don de o forta mai redusa de infanterie (6 batalioane in loc de 9), dar de o proportie satisfacatoare in artilerie, de insuficiente mijloace radio si mai ales de mijloace foarte reduse de auto-trasport, fata de distantele considerabile dintre caile ferate si front etc.
Armamentul anticar al regimentelor de infanterie era de un calibru prea mic, total ineficace fata de noul tanc sovietic [T-34 n.n.] cu care am avut de luptat la Don. Minele anticar trebuiau sa ne fie livrate de comandamentul german; ele ni s-au pus la dispozitie prea tarziu si in cantitati insuficiente.
Trupele noastre nu erau echipate pentru a face fata climei aspre din estul Rusiei. Mantaua scurta si necaptusita suficient, pantalonii nevatuiti, izmenele scurte ca si bocancii prea mici au contribuit ca trupele sa fie slabite fiziceste si din cauza frigului (in afara de alimentatia saraca). Foarte multe pierderi din cauza degeraturilor puteau fi evitate daca trupele noastre ar fi avut echipament bun de iarna.
Echipamentul de hartie german, ca si cel imblanit trimis din tara (caciuli, cojoace) au sost in cea mai mare parte prea tarziu, dupa batalie.
Conditiile in care am luat comanda trupelor romane din Cotul Donului. La 16 septembrie, terminand operatiile cu care fusesem insarcinat in Kuban, am deplasat comandamentul armatei mai intai la Rostov, apoi la Kamensk, de unde puteam urmari mai de aproape conditiile in care se executau marsurile unitatilor noastre.
La Morozovsk nu ne-am putut instala pentru a urmari mai bine angajarea unitatilor romane decat la 1 octombrie cand cu mare greutate am obtinut localurile ce ne erau destinate.
Catre finele lunii august pe cand ma gaseam inca in Caucaz, fiind instiintat ca in curand comandamentul Armatei 3 va primi un sector de aparare pe Don, intre Suhoi Donet si Kletskaia, am intocmit si inaintat la M.C.G. un proiect de intrebuintare a fortelor ce ne erau destinate.
In acest proiect s-a socotit ca apararea urma sa se faca chiar pe Don, la obstacol, si ca vom dispune de 9 divizii de infanterie. Am aratat mai sus ca in realitate frontul germano-italian pe care l-am luat in primire nu se gasea la obstacol si ca nu am dispus decat de 8 divizii infanterie deoarece Divizia 20 Infanterie de la Stalingrad nu a fost facuta disponibila si nu a fost pusa niciodata la dispozitia armatei.
La acesta data batalia pentru Stalingrad nu luase inca aspectul de maxima inclestare; comandamentul german era convins ca va izbuti sa puna neintarzaiat mana pe acest pivot de manevra de capitala importanta strategica. Intr-adevar, la Stalingrad trebuia sa se gaseasca nu varful aventurat a unei inaintari in sageata - asa cum se va gasi la 18 noiembrie - ci un umar solid al stapanirii Cotului Volgai.
Dar chiar si in acest din urma caz, o analiza cat de sumara a conditiunilor startegice ale frontului dintre Voronej si Stalingrad invedera posibilitatea unui efort principal sovietic in zona repartizata Armatei 3, pe directia generala Rostov. Cucerirea Rostovului ducea la taierea tuturor comunicatiilor terestre cu fronturile Caucazului si Volgai (Stalingrad si Calmucia), spulberand astfel toate rezultatele campaniei germane din vara anului 1942.
Armata a scos in evidenta acest pericol si a cerut sa ni se incredinteze un front proportional cu mijloacele noastre ce ne-ar fi dat posibilitatea de a pastra suficiente forte in rezerva mai ales pe directia Serafimovici-Rostov.
Adevarata situatie a frontului italo-german am aflat-o pentru prima data de la esalonul inaintat al Armatei (trimis inca de la 3 septembrie la Morozovsk), care a cunoscut-o cu ocazia prezentarii sale la Armata 6 germana:
- batalia de la Stalingrad lua din ce in ce mai mult proportii considerabile, ambii adversari concentrand aici forte foarte importante;
- frontul ce ne era destinat prezenta mai multe capete de pod la sud de Don.
Ajuns la 17 septembrie la Rostov, grija mea de capetenie s-a concentrat asupra a doua probleme capitale:
- reducerea capului de pod inamic de la sud de Don;
- introducerea in front a diviziilor romane dupa ideile operative propuse de Armata 3 prin proiectul sus mentionat, ce capatase aprobarea maresalului Antonescu, in calitatea sa de viitor comandant al Grupului de armate "Don".
a) Reducerea capului de pod sovietic de la sud de Don, care avea o dezvoltare frontala de peste 70 km (aproape jumatate din frontul armatei) si o adancime care atingea pe valea Tutkan 25 km, era imperios necesara deoarece:
- permitea concentrarea la sud de Don a unor forte puternice sovietice, usurand declansarea unei ofensive de mari proportii;
- permitea atacuri concentrice in cleste din intrandurile Kletskaia si Balsoi in contra centrului si dreptei Armatei 3;
- lasa in stapanire sovietica cele mai bune observatoare din zona;
- ne lipsea de avantajele pe care le-ar fi prezentat stapanirea inaltimilor de la sud de Don si de obstacolul foarte important, contra infanteriei si in special a tancurilor, format de acest fluviu;
- lungirea frontului cu mai mult de 20 km, rapindu-ne astfel posibilitatea de a avea rezerve mai mari;
- lasa in stapanirea adversarului acoperirile formate de satele si palcurile de pomi de pe malul sudic al Donului.
Armata 6 germana, constienta si ea de inconvenientele ce rezultau din existenta capului de pod sovietic la sud de Don, proiectase executarea la 22 septembrie a unui atac germano-italian pentru reducerea lui. Cartierul general german (OKH) nu a aprobat acesta operatie pe motiv ca nu o poate sprijini cu aviatia si blindatele necesare, absorbite de batalia de la Stalingrad.
Staruintele ce am depus pe langa Grupul de armate "B" de a executa reducerea capului de pod Serafimovici, folosind si primele divizii romane ce soseau pe front, asa cum aprobase maresalul Antonescu, nu au avut mai mult succes. O propunere facuta mai tarziu, dupa luarea frontului in primire (16 octombrie, raportul nr 36312/1942) pentru ameliorarea in proportii mai modeste a traseului frontului nostru nu a fost, nici ea, aprobata de comandamentul superior german.
Armata intentiona sa profite de faptul ca trupele sovietice nu aveau organizatii pe inaltimile din fata intrandului de la Balsoi [Blinov, in documentele germane n.n] acoperite numai de avanposturi slabe, in scopul de a micsora adancimea intrandului sovietic si a putea astfel apara in mai bune conditii cele doua cote care formau umerii pungii (cotele 220,0 la est si 228,0 la vest).
S-a subliniat in propunerea nostra ca "cu cat se lasa timpul sa treaca, conditiile de succes vor fi mult mai grele", adaugandu-se ca acest atac ar constitui "singurul mijloc eficace de a cunoaste realitatea asupra adevaratelor mijloace ale trupelor sovietice din fata noastra" deoarece fortele sovietice deveneau din ce in ce mai tari si mai agresive.
b) Repartizarea pentru diviziile romane a unor sectoare in proportie cu capacitatea lor operativa. Armata 3 a urmarit de la inceput sa realizeze un dispozitiv care sa satisfaca cat mai mult posibil dezideratul de a incredinta diviziilor noastre un front in raport cu capacitatea lor operativa si de a se asigura rezervele necesare.
Dealtfel si instructiunile Marelui Cartier General Roman prevedeau acest deziderat:
"Armata 3 sa nu intre in front intr-un dispozitiv liniar expus de a fi patruns oriunde, fara posibilitati de interventie la timp la timp si eficace a revervelor. Daca nu se vor gasi M.U. germane de rezerva care sa poata interveni la timp si eficace se vor opri M.U romane, urmand ca intreaga zona a Armatei 3 sa fie ocupata cu trupe romane numai dupa ce se vor gasi toate M.U. (germane si romane) prezente in zona"
Din nefericire, Inaltul nostru comandament, desi a prevazut si prescris clar aceste directive a cedat prea usor presiunilor de la OKH, atunci cand Armata 3 a refuzat sa execute ordinele contrarii germane prin care se insirau fortelor noastre intr-un cordon subtire fara rezerve.
Conceptia apararii si dispozitivul propuse de Armata 3 au fost aprobate si de catre Grupul de armate “B” dar in aplicare nu le-a respectat.
Intrarea in dispozitiv pe Don a fortelor ce au compus Armata 3 s-a facut intre 12 septembrie si 1 noiembrie.
Luarea in primire a misiunii de catre Armata 3 s-a facut in mod treptat.
Intre 18 septembrie si 1 octombrie am luat contact personal cu generalul [Maximilian] von Weichs, comandantul Grupului de armate “B” (18 septembrie – Starobelsk) sub comanda caruia trebuia sa opereze Armata 3 pana la constituirea Grupului armate “Don” (Armatele 3 si 4 romane si Armata 6 germana) a carui comanda urma sa fie incredintata maresalului Antonescu imediat dupa caderea Stalingradului:
- cu generalul [Friedrich] Paulus, comandantul Armatei 6 germane (20 septembrie – Golubinka) sub ordinele caruia s-a executat pana la 10 octombrie introducerea in front a trupelor noastre (prin inlocuirea diviziilor germane si italiene);
- cu generalul [Italo] Gariboldi, comandantul Armatei 8 italiene, al carui front urma sa fie preluat in mare parte de catre noi.
Din discutiile cu acesti generali am constatat ca principial sunt in totul de acord cu mine asupra felului cum trebuie inteleasa apararea si asupra necesitatii reducerii capetelor de pod sovietice de la sud de Don. Generalul Paulus mi-a trimis chiar un studiu al statului sau major care corespundea in totul cu proiectul meu, in curs de executare.
Arhiva Ministerului Apararii Nationale, Noiembrie 1942, fond 3, dosar nr. 128, f 1-63.
